Anul 2018. Anul protestelor din 10 august reprimate violent. Anul
Referendumului pentru definirea în Constituție a noțiunii de familie. Anul
inaugurării Catedralei Mântuirii Neamului. Anul Centenarului Marii Uniri.
Un an zbuciumat, care în lumina acestor evenimente, ne găsește,
în fapt, mai divizați ca niciodată: PSD-iști vs.. USR-iști, creștini vs. progresiști,
privați vs. bugetari, spitale vs. catedrale etc.
Un an în care tonul este din ce în ce mai ascuțit, sarcasmul
este ridicat la rang de artă, grobianismul și atacul la persoană au devenit
arme ale luptei de idei (?!), absurdul înlocuiește logica bunului simț.
O Românie întoarsă împotriva ei însăși.
În astfel de momente-cheie din istoria noastră, se văd
roadele semințelor aruncate pe ogorul sufletelor acestei nații. Ce semeni,
aceea culegi.
Să dăm timpul în urmă și să vedem ce am sădit...
... comunismul a fost o ideologie bună, dar aplicată prost (?!).
După unii chiar epoca de aur a țării, când s-au realizat marile proiecte ale
țării, pe care urmașii postcomuniști nu au fost capabili nici măcar să le
întrețină. Am uitat repede de prețul plătit: mii de oameni hăituiți, ei și
familiile lor, torturați și uciși; frica și foamea și cozile și frigul îndurate
de românii care nu făceau parte din nomenclatura comunistă.
... toleranța față de foștii comuniști, care nu doar că nu au
fost anchetați și condamnați, ci au ajuns chiar în conducerea țării, otrăvind
mugurii democrației care se ivea din sacrificiul celor morți în Revoluție;
.... teoria conform căreia nici Revoluția din 89 nu a fost
chiar revoluție, ci o lovitură de stat orchestrată de puteri străine, iar victimele
au murit din naivitate sau pur ghinion;
...integrarea în Uniunea Europeană, prost înțeleasă ca fiind o
renunțare la valorile și specificul național, în favoarea unei identități
europene și a unor valori comune, a ideologiei toleranței, a corectitudinii
politice. Se uită de acea deviză ”Unitate în diversitate”. Un paradox și o mare
provocare. Poate fi unitate când vorbim de o diversitate culturală,
lingvistică, socială, economică? Se poate, dacă înțelegi că a fi unit înseamnă
orientarea către valorile comune. Nu înseamnă ștergerea diferențelor, ci
cunoașterea și acceptarea lor. Ușor de spus, dar greu de pus în practică în
diverse contexte particulare!
...multiculturalismul, interculturalismul care au devenit o
nouă modă în educație în ultimii ani în educație și în cultură, în lumina
integrării europene și a globalismului. De multe ori ajungem să aflăm despre
alții, înainte de a ne dumiri cine suntem noi înșine. De aici și ”beția” celor
care nu se mai regăsesc niciunde și
ajung să arunce cu noroi în ceea ce bunicii lor au avut mai sfânt. Nu,
să ne înțelegem bine, nu putem să dăm mâna cu celălalt până nu știm bine cine
suntem noi înșine. Vrem să ne cunoască alții. Să ne respecte ceilalți. Dar noi știm cine suntem? Noi ne respectăm? Nu
putem să vorbim despre cultura, valorile și credința altora înainte de a o
cunoaște foarte bine pe a noastră. Altfel, există riscul înstrăinării de
propriul neam. Mai mereu ceea ce are altul ni se pare mai strălucitor, mai
valoros.
...lipsa asumării responsabilității politicului pentru bunăstarea
economică, socială, spirituală a poporului. Ne amintim cu toții îndemnul
fostului președinte de a emigra dacă nu ne convine în țară. Mulți au plecat
scârbiți, alții cu sufletul îndoit sau îndurerat. Dar cu ce costuri sufletești
și sociale au făcut-o?
În acest context istoric, provocarea educației patriotice
este imensă.
ü Mai este nevoie de educație patriotică?
ü Ce însemnă să fii patriot?
ü Cum putem sădi în sufletele elevilor semințele patriotismului?
Am ajuns într-un impas istoric. Nu suntem mulțumiți de starea
țării noastre, suntem din ce în ce mai revoltați, dar nici nu vedem ieșirea din
această situație. Am auzit de zeci de ori replica ”Nu votez. Nu am cu cine.
Toți sunt o apă și un pământ.” Lucru care e întemeiat pe experiențele
anterioare, dar care nu ne arată și ieșirea din acest cerc vicios.
Cred că soluția poate veni de jos, prin EDUCAȚIE. Sistemul de educație, așa blamat cum e,
uneori ori pe bună dreptate, alteori nu, ascunde în anonimatul sălilor de clasă și profesori
extraordinari. Profesori care cred cu adevărat în importanța profesiei lor,
care iubesc copiii și care nu precupețesc niciun efort pentru a aduce puțină lumină
în sufletul acestora. Ei pot face multe minuni, dacă sistemul ajunge să îi pună
în valoare. Să îi transforme în mentori pentru cei dispuși să învețe.
Fiindcă numai prin educație transformăm copiii în oameni cu
personalitate autonomă (în realitate, nu doar în documente oficiale), capabili
să gândescă singuri, să aibă un sistem de valori care să le asigure un vector
în viață, să acționeze pentru a schimba ceva în jurul lor, prin profesie și prin acțiune civică sau politică.
Între acele trăsături de caracter pe care le presupune o
astfel de personalitate la care lucrăm pe ogorul educației este și patriotismul.
O trăsătură de caracter la care nu se ajunge ușor. Căci nu e lesne
de format și de măsurat. De aceea le scapă de multe ori din vedere profesorilor
și părinților dornici de rezultate imediate și cuantificabile.
O trăsătură de caracter trece printr-un drum lung și sinuos
din fragedă copilărie până la maturitate. Ea include trei componente ale
personalității care se determină și se influențează reciproc: cogniție, emoție,
comportament.
Concret, nu poți avea sentimente de iubire față de țară dacă
nu cunoști mai întâi câte ceva despre ea. Sentimentele sunt determinate de
gânduri. Bunăoară, e important să îți cunoști țara. Să călătorești și să te
bucuri de frumusețea ei. Să știi de unde ne tragem. Care ne-au fost strămoșii,
cum au trăit. Cum au luptat și pentru ce. Cum au reușit să realizeze Marea
Unire. De ce e România astăzi altfel. Care
au fost românii care au făcut ceva în domeniul lor de activitate. Care sunt
valorile culturale ale acestui neam.
Astfel de
informații despre noi le vor da elevilor un temei pentru sentimentul de mândrie
și de iubire față de țară (Altfel, riscă să rămână fără răspuns în fața
întrebării celebre ”Pe ce te bazezi?”).
Sentimentul de iubire față de țară se formează și prin
contagiune afectivă: nu poate educa în spiritul dragostei față de țară decât un
bunic, un părinte, un profesor care, înainte de toate, își iubește el însuși
țara.
Este
esențial însă ca acest sentiment să fie însoțit de o atitudine realistă și
responsabilă. Altfel, riscăm să cădem într-un patriotism de paradă, afișat doar
la marile sărbători. Patriotismul adevărat coboară cu picioarele pe pământ și
intră în viața noastră de zi cu zi prin gesturi simple, dar de mare însemnătate
pentru acestă țară: felul în care ne creștem copiii, felul în care ne respectăm
și ne ajutăm compatrioții, felul în care ne facem datoria la locul de muncă,
felul în care apărăm valorile morale precum adevărul, dreptatea, cinstea (și le
practicăm în fiecare zi), felul în care alegem să nu aruncăm resturi la
întâmplare pe stradă sau prin pădurile patriei, felul în care folosim limba
română în comunicarea de zi cu zi, felul în care ne implicăm în viața publică
sau politică.
Nu, a fi patriot nu înseamnă doar să
porți ie înflorată la zi de sărbătoare și să participi la parade militare, ci înseamnă
mult mai mult de atât. Până când nu vom alege fiecare dintre noi să ne facem
datoria cu asupra de măsură (ca părinte, ca profesionist, ca cetățean, ca
politician), cuvintele ”România, te iubesc!” ar trebui să ne ardă buzele.
